Before I forget

Your mind and you are our Sargasso Sea,
London has swept about you this score years
And bright ships left you this or that in fee:
Ideas, old gossip, oddments of all things,
Strange spars of knowledge and dimmed wares of price.
Great minds have sought you — lacking someone else.
You have been second always. Tragical?
No. You preferred it to the usual thing:
One dull man, dulling and uxorious,
One average mind — with one thought less, each year.
Oh, you are patient, I have seen you sit
Hours, where something might have floated up.
And now you pay one. Yes, you richly pay.
You are a person of some interest, one comes to you
And takes strange gain away:
Trophies fished up; some curious suggestion;
Fact that leads nowhere; and a tale for two,
Pregnant with mandrakes, or with something else
That might prove useful and yet never proves,
That never fits a corner or shows use,
Or finds its hour upon the loom of days:
The tarnished, gaudy, wonderful old work;
Idols and ambergris and rare inlays,
These are your riches, your great store; and yet
For all this sea-hoard of deciduous things,
Strange woods half sodden, and new brighter stuff:
In the slow float of differing light and deep,
No! there is nothing! In the whole and all,
Nothing that’s quite your own.
Yet this is you.

Cat de strain de tine trebuie ca sa fii impacat cu toate ideile tale… cat de singur intr-o lume prea subiectiva ca sa existe. Cat de puternic cred ca te poti simti sa crezi ca ai mereu dreptate, ca exista un singur adevar… si totusi e greu sa nu incerci sa te simti asa, ai nevoie, pentru ca in curand vei incepe sa fii amenintat. Pentru ca traiesti intr-un musuroi, unul mustind de furnici, grabite si obosite mereu, care nu au timp de prostiile tale, de cuvintele tale, fiecare are deja adevaruri proprii, pe care nu se deranjeaza sa le strige in gura mare, unii chiar nici macar sa le sugereze. Si trebuie sa te depaseasca, caci intr-un morman de pamant ingropand milioane de personalitati, fiecare aplica ce stie, cum stie, catre ce vrea. Asta e rostul lor, chiar daca sunt toate la un loc. Si pentru ca inainteaza, nu au timp… de micile tale meschinarii, de certurile tale, de ura pe care o dezvolti, de pasiunea orbitoare care pe ele nu le face nici macar sa clipeasca. Intr-un musuroi furnicile curg, in rauri si trebuie sa-ti dai seama ca le incetinesti doar putin cu nelamurirea ta ridicola. Si tocmai atunci tragi mai tare, de parca tu esti chiorul in tara orbilor… dar in zadar. Cum spunea Chaplin… “the hate of men will pass and dictators die”. Si decat sa fii orbit mai bine curgi mai departe, pentru ca timpul e scurt si mai bine inveti pentru tine decat sa te plangi ca altii nu vor sa invete. Ratacirile - accepta-le, nervii - topeste-i, martirizarea… las-o pe alta data. Nu vei invinge, doar vei rani mai departe. Decat sa te plangi mai bine incerci sa te ajuti singur. Abia astept sa-mi cred pun si in aplicare blogurile. Pana atunci o boare de vant, un somn bun, putin alcool si poate trece.