E raspunsul care ma obsedeaza, un ecou de undeva din adancuri care te face sa te intrebi ce se ascunde acolo. De ce nu am raspunsul ? De ce exista intrebarea asta ? De ce nu exista partea aceea in mine ? De ce sunt dator sa dau un anumit raspuns si nu exista altul ? Esti o scorbura. Atat. Ceva gol, care isi cauta starea. Deocamdata pastrezi doar aer in interior, sau ceva gazos care-ti intuneca mintea. Furie. Ceva prin care poti sa treci mana, ca si cum nu ar exista. Exist ? Nu, existenta inseamna influenta, inseamna urme pe nisip, traiectorie definita, actiune si reactiune. Si raspunsurile tale nu schimba nimic, te uiti in urma si nimic nu a fost, te impleticesti si platesti ce nu ai mancat. Nu ai nici circuite, dovada unui creier e greu sa o ai la indemana. Nici macar o diploma. Doar furia unui trunchi. Si totusi vei incerca sa gasesti raspunsurile, acul in carul cu fan, pentru ca visul, cosmarul in care nu existi trebuie sa aiba o hiba, si raspunsul “nu stiu” sa devina o exclamatie. Nu de fericire, cat de impulsuri, si fire de nisip in aer, cat de puterea de a fi stejarul parasit de frunze dar neschimbat si drept ca intotdeauna. O sa-mi gasesc singur numele, nu o sa-i las pe altii sa ma redenumeasca… e toamna, e frig, si nici macar nu mai stiu ce sunt. Stiu doar ce nu sunt. Piei termita.
